O parte din desen

Sunt Andreea, o fată simplă ce vrea să împărtășească cu voi talentul meu la desen. Bine, eu nu-l numesc talent pentru că nu sunt foarte bună la ce fac, sunt bunicică, iar răbdarea mea de a face un desen cred că îi dă oportunitatea să fie un desen bun.

Să ne întoarcem în timp. Avem nici 3 ani când mama vedea că mâzgălesc orice prindeam, apoi cu trecerea anilor făceam diverse forme care ieșeau cât de cât. Nu țin minte tot, dar am vagi amintiri când eram pusă să desenez la grădiniță pentru alții că nu știau, ba chiar sora mea mai mică mă chema să-i desenez. Dacă mă întreba cineva ce vreau să fiu, clar aș fi răspuns cu pictoriță, am avut răspunsul ăsta ani la rândul, dar vom ajunge acolo.

Am ajuns să desenez anime uri, am crezut că asta urmează să fac, în minte mea de copil credeam că sunt în punctul în care desenez foarte bine.

Anii au mai trecut, am început să pictez, straniu, dar dacă stau și mâzgălesc fac treabă bună, mai bună decât desenul. Desenam orice, deci trecusem deja de faza cu anime-uri, pe atunci eram și fană anime-uri... de aici obsesia mea să desenez personaje de desene animate. Practic perspectiva mea s-a lărgit, desenam sau pictam orice îmi sărea în ochi sau orice îmi imaginam. Asta până în clasa a 7-a, unde ce să vezi am avut o oră de dirigenție unde am fost întrebați ce licee alegem. Gândiți-vă, urma să avem 4 ani într-o instituție ce poate, mai mult sau mai puțin ne deschidea drumul maturității. Toți știau, eu eram paralel, ca un copil care încă e pe la vârsta de 5 ani, profesorii îmi tot sugerau licee de artă, eu eram sceptică. Liceu în oraș însemna: plecat de acasă, bani pe chirie și bani de cheltuială, oameni necunoscuți. Ceva de care mă temeam, mai ales că eram la 100+ grad de timiditate. Am luat decizia să-i ascult, mi-am pregătiţi dosarul, iar înainte de a selecta liceul, am dat probă la Dinu Lipatti, liceu de artă în Pitești. Logic acum, eu încă eram o copilă, habar nu aveam ce e cu mine, dar m-am dus la liceu, am depus dosarul, am primit lista cu lucruri ce îmi erau de folos la examene, da erau 2, atunci am aflat şi eu.

Aici e partea amuzantă, văd listă: - creioane b1, b2, b, b4, etc

- Bloc b5 sau așa ceva

- Nu știu ce paletă de culori

- Gumă nu știu de care... ce mai 50 şi ceva de lei dați pe toate. Și acum îl aud pe tata" dacă am să dau mereu așa..."

Acum o mică paranteză legată de cum s-au comportat părinții meu având un copil "minune". Nu au făcut nimic, nu școli, nu meditații, nu concursuri, nu investit în talentul ăsta.

Când a venit ziua de examen mi-am luat lucrurile și m-am prezentat la liceu, eram chemați pe nume și intrăm unu câte unu. Primul examen, emoții ca naiba, mă pun în bancă, care nu era banca, era un fel de suport ciudat unde stăteai ca pe un scaun întors cu o măsuță de desenat în față. Aud" desen în spațiu, ne-au pus ei acolo obiecte și, să ne înţelegem, eu știam că există un creion, nu "n" creioane, mă uitam în stânga și-n dreapta cum ei știau tehnici de măsurare și alte alea şi m-am luat şi eu după ei, ce făceau ei făceam şi eu, dar diferența dintre noi era ca ei aveau ani de practică în liceul ăla pe cânt eu abia ştiam să folosesc un b1. Am auzit chicoteli despre cum făceam și m-am simțit penibil aşa că mi-am văzut de desenul meu. 4 ore am stat să-l fac, atât aveai timp, oricum... dar în 4 ore am descoperit că pot face ai asta, chit că nu arăta perfect ca al lor. Eu eram mândră că am putut face asta.

La al doilea examen mi-a dat cu virgulă, nu știu ce combinații de culori și desen în mișcare... a ieșit... nimic, sincer.

Rezultatele?! Sub 6, iar media de a intra la liceul ăla era peste 6, deci pa pa liceu de arte. M-am supărat, că știam că pot și eram dormitoare de liceu, am renunțat, plângând am spus că nu mai desenez niciodată, iar de atunci " vreau să fiu pictoriță"a dispărut.

Am ajuns la liceu tehnologic, dar nu m-am lăsat de desen, chiar dacă eram pe economie am participat la toate concursurile ce mi se iveau, luând locul 1 sau 2 pe județ sau licee. Mă simțeam bine, mai ales că eram cunoscută în liceu ca " ea știe să deseneze bine", iar profesorii erau mândri că au aşa elev.

Trecând de liceu și ajungând la facultate, mai exact până în prezent când încă îmi caut stilul. Oare benzi desenate, oare artă stradală, sau e în funcție de stare.

Desenul pentru mine e eliberarea de lucruri grele, mi s-a spus des că desenez atunci când sunt supărată, da pentru că mă calmează. E refugiul meu și chiar dacă nu-mi fac meserie din asta, sunt mândră să am un talent ca ăsta.

Un desen e o artă a comunicării. Poți spune multe printr-un desen